De la Pedagogie la Științele Educației

Ştiinţele educaţiei se află într-o etapă a afirmării depline a statutului lor epistemologic şi metodologic. Acest statut este consolidat din a doua jumătate a secolului al XX-lea, când ştiinţele educaţiei intră în epoca postmodernităţii, determinată axiomatic şi metodologic de paradigma curriculumului, ca model de proiectare a educaţiei şi a instruirii.

Ne asumăm ideea abordării curriculare a educaţiei şi a instruirii în spiritul paradigmei curriculumului ca teorie fundamentală a pedagogiei postmoderne.

Aceasta provoacă reconstrucţia pedagogiei, în calitatea sa de ştiinţă fundamentală a educaţiei, prin delimitarea nucleului său epistemologic fundamental, în contextul societăţii postmoderne.

Modelul conduce la repoziţionarea ştiinţelor educaţiei în raport cu pedagogia şi delimitarea acestora de simplele aplicaţii ale altor ştiinţe la educaţiei, confundate cu ştiinţele (pedagogice) autentice ale educaţiei.

21 de păreri la “De la Pedagogie la Științele Educației”

  1. În lucrările „Discurs asupra științelor și artelor“ scriere premiată la un concurs inițiat de Academia din Dijon, Rousseau dezvoltă concepțiile sale privind influența nocivă a civilizației asupra omului, originea societății , integralitatea dintre oameni.
    Rousseau susține că „omul este bun de la natură , dar societatea îl corupe“. Concepția pedagogică a lui Rousseau expusă în opera „Emil , sau despre educație“ preconizează conformitatea cu natura proprie a copilului.
    Rousseau susține că „Totul este bun când iese din mâinile autorului lucrurilor, totul degenerează în mâinile omului…Nu vă grăbiți să dați copiilor o instrucție nepotrivită cu vârsta lor…Natura vrea copii, care să fie copii înainte de oameni.“
    Scopul educației este acela de a facilita dezvoltarea naturii copilului „Cea dintâi educație trebuie să fie , așadar pur negativă. Ea constă nu în a transmite virtutea sau adevărul , ci în a păzi inima de viciu și spiritul de eroare.“

  2. Pedagogia este un termen derivat din limba greacă, din cuvântul „paidagogia”, care se compune din cuvintele: pais = copil şi agoge = a conduce, a îndruma. Deci termenul tradus ar însemna „a conduce copilul, a-l îndruma”.
    Pedagogia este, în sens filosofic, arta de a conduce copilul, de a-l îndruma spre propria formare, a-i modela personalitatea, conform unor modele stabilite de societate.
    Am putea oferi pedagogiei trei sensuri de definire, care să-i confere în totalitate sensul pe care îl urmează printre ştiinţele psihosociale, şi anume:
    1. în sens tehnologic, pedagogia este o artă şi o ştiinţă a educaţiei:
    – este o artă în măsura în care tehnicile deduse din această ştiinţă trebuie aplicate cu măiestrie astfel încât să fie respectat umanismul relaţiei profesor – elev;
    – este o ştiinţă deoarece are obiectul său propriu de studiu, şi anume educaţia, are metode specifice de cercetare a domeniului educaţiei şi cunoştinţe obiective, verificabile.
    2. în sens estetic, pedagogia porneşte de la antiteza cunoaşterii adevărului şi a frumosului, pentru o estetică a acţiunii educative.
    3. în sens psihologic, pedagogia stabileşte relaţiile intersubiective dintre educatori şi educaţi, comuniunea simbolică şi rezonanţa subiectivă dintre cei doi, empatia de care este nevoie pentru reuşita actului educativ.
    Diderot susţinea că „ arta profesorului se apropie cel mai mult de arta actorului din teatru, deoarece ca şi cazul geniului actorului, profesorul trebuie să dea dovadă de geniu într-o dedublare momentană a personalităţii”. Aşa cum actorul se detaşează temporar de propria lui persoană şi trăieşte rolul pe care şi-l asumă, tot aşa educatorul adoptă motivaţia şi circumstanţele rolului didactic. Ca şi în teatru, publicul nu este niciodată acelaşi; elevii sunt mereu alţii. Profesorul se comportă mereu diferit, de la un public la altul: alte inflexiuni ale vocii, alte gesturi, alte metode, alte relaţii etc. Cu alte cuvinte, omul este opera de artă pe care educatorul, prin educaţie, încearcă să-l creeze, conform unei armonii universale.
    Profesorul nu este, totuşi, o vedetă. El comunică în predare, fiind motivat prin tot ceea ce face, de reacţia afectivă a publicului. El îi consideră pe elevi parteneri, subiecţi a-i acţiunii educative, coparticipanţi la opera pedagogică.

  3. Educaţia nonformală (latinescul „nonformalis” – fără norme, în afara formelor organizate în mod oficial pentru un anumit gen de activitate) (Bontaş, 1998, p. 23).
    Cuprinde totalitatea acţiunilor şi influienţelor educative structurate, organizate şi instituţionalizate, dar desfăşurate în afara sistemului de învăţământ (Stan, 2001).
    Caracteristici:
    • acţiunile incluse în acest perimetru se caracterizează printr-o mare flexibilitate, oferind o mai bună posibilitate de pliere pe interesele şi posibilităţile elevilor (Cucoş, 1999, Stan, 2001);
    • caracter facultativ sau opţinal;
    • include următoarele tipuri de activităţi: paraşcolare (de perfecţionare, reciclare etc.), perişcolare (vizite la muzeu, excursii, cluburi, cercuri ştiinţifice, vizionări de filme etc);
    • elevii sunt implicaţi în proiectarea, organizarea şi desfăşurarea acestor activităţi;
    • nu se pun note, nu se face o evaluare riguroasă;
    • permite lărgirea orizontului cultural, îmbogăţirea cunoştinţelor din anumite domenii, dezvoltarea unor aptitudini şi interese speciale;
    • se valorifică aptitudinile şi interesele elevilor;
    • cunoaşte modalităţi diferite de finanţare;
    • organizarea ei este planificată;
    • poate fi o cale de ajutor pentru cei cu şanse mici de a accede le o şcolarizare normală (săraci, izolaţi, analabeţi, tineri în derivă, persoane cu nevoi speciale)
    (De Landsheere, 1992, cit. în Cucoş, 1999);
    • activităţile sunt organizate de specialişti (Văideanu, 1988, citat în Cucoş, 1999);
    • se disting patru opţiuni metodologice de desfăşurare a educaţiei formale:
    1. centrată pe conţinuturi (sănătate, planning familial, formare agricolă);
    2. centrată pe problemele vieţii cotidiene;
    3. pentru conştientizare (în vederea cunoaşterii şi respectării drepturilor şi libertăţilor individuale);
    4. educaţia umanistă (cultivarea unei imagini corecte despre sine, încrederea în capacitîţile de iniţiativă, de creaţie şi decizie) (Srinivasan, 1985, citat de Stanciu, 1999, p. 34).
    Avantaje:
    • spaţiu instructiv-educativ mult mai flexibil decât cel strict şcolar (mai mare libertate de acţiune);
    • o mai bună selectare a informaţiilor;
    • facilitează munca în echipă;
    • realizează un demers pluri şi interdisciplinar;
    • accentuiază obiective de tip formativ – educativ.
    Dezavantaje:
    • absenţa unor demersuri evaluative sistematice;
    • cultivarea derizoriului, vehicularea unei culturi desuete.

  4. Rolul comunicarii in procesul de invatamant

    Comunicarea didacticã reprezintã o formã particularã de comunicare, specificã procesului didactic. La nivelul comunicãrii didactice interfereazã mai multe tipuri de comunicare:

    comunicare oralã (dominantã) si comunicare scrisã;

    comunicare verbalã, paraverbalã si nonverbalã;

    comunicare referentialã (prin care se transmit cunostinte teoretice) si comunicare atitudinalã (se transmit sisteme de valori, criterii de apreciere a valorilor).

    Învãtãmântul este, prin excelentã, un domeniu puternic comunicant la toate nivelurile. Aceastã apreciere este cu atât mai evidentã dacã vom privi lucrurile prin prisma pedagogiei moderne a comunicãrii, pentru care:

    · relatia instructivã (educativã) este eminamente o relatie de comunicare, ce dã nastere unui tip specific de limbaj- limbajul didactic sau pedagogic pe care se bazeazã. Ceea ce nu înseamnã cã învãtãmântul este reductibil la comunicare, ci evidentiazã o recunoastere a comunicãrii ca parte constitutivã si vitalã a procesului instructiv-educativ;

    · ca parte constitutivã si vitalã de învãtãmânt, comunicarea se implicã activ si creator în structurarea acestuia;

    · comunicarea constituie una din conditiile fundamentale desfãsurãrii a procesului de învãtãmânt, de unde concluzia cã a organiza conditiile învãtãrii înseamnã a organiza comunicãrile care se produc în clasã, a organiza si controla schimburile de semnificatii ce au loc între profesor si elevi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s